Spunea cineva că un om care… crede nu este niciodată singur. Şi că, în mod natural, nici n-ar trebui să se simtă singur vreodată. O fi, nu contest. Mai am mult până acolo. Singurătatea, mai exact percepţia asupra ei, merge mână în mână cu încrederea sau cu imposibilitatea de a avea încredere. Nu poţi trăi totuşi într-o masă de oameni, fără a relaţiona cu ei… cumva. Fie şi doar la locul de muncă, fie în clipele libere… Îmi reproşa cineva că o să ajung să trăiesc “ca-n codru”, pentru că mă tot izolez. Nu cred. În codru există armonie. Există sens. Acolo eşti una cu natura, te armonizezi cu ea, te încadrezi sau cel puţin îţi cauţi locul în miezul ei şi tot mai ai o şansă. Fiecare îşi are acolo rostul său. Ori tocmai asta (pare că) îmi lipseşte mie… sensul. Deci comparaţia cu … un codru … nu merge. Pentru mine cel puţin. Găsesc că există mult mai multă armonie şi comuniune în codru decât printre oameni. Probabil asta e grav.
De singurătate caută omul să fugă. Refugiu. Scăpare. Orice numai să nu-i mai urle în cap (că oricum sufletul i s-a golit de atâta deznădejde) această vulnerabilitate a singurătăţii. Toţi decretează: omul singur este vulnerabil! Da, aşa e. Stigmatizat, hulit, cel mai adesea ‘comentat’ pe la colţuri sau de diverşi ’căinat’, ori, mai grav, suspectat tot timpul că urmăreşte ceva sau că aşteaptă altceva…, devine pradă sigură a efectelor propriilor neîmpliniri. Obligat să răspundă la întrebările anuale, unele chiar la zi aniversară: “cum, tot singur(ă) eşti? cum, tot nu ţi-ai făcut familie?”, omul cel singur devine din ce în ce mai închis în sine. În acel sine pe care oricum a ajuns să-l deteste. Prea e totul în aşa neregulă cu el… Ceva-ceva hibe trebuie să aibă… De cele mai multe ori el nu aşteaptă nimic. Şi nici nu urmăreşte nimic. Poate că tocmai în asta constă “problema” lui. Iar când ajunge să nu-şi mai dorească nici pe cei odinioară dragi să-i reîntâlnească, doar de teama unui nou şi atât de plictisitor repetitiv interogatoriu, atunci devine şi mai vulnerabil. Mai ales când este şi naiv… Sau când crede el că îşi cunoaşte mult prea bine inima. Se mai întâmplă şi “accidente”. Să se ivească un suflet… ca al lui, aparent dornic (şi el) să vorbească, şi atunci îşi construieşte castele imaginare în care “doar ei”, doar ei doi se înţeleg. Comunică. Transmit. Recepţionează… Se iubesc. Fals. E doar o părere, o iluzie că cei doi comunică… cu adevărat. De fapt, fiecare caută să-şi alunge demonii proprii încercând să-i exorcizeze (sau, mai rău, să-i înţeleagă?!) pe ai celuilalt. Rezultatul? Cel mai adesea unul din cei doi clachează. Se pierde. Uită de ce a început conversaţia. Construieşte. Clădeşte. Visează. Trăieşte în vis. Speră. Pâlpâie. Şi se stinge sufleteşte… treptat, cu încetinitorul. Celălalt se îndepărtează… speriat de reacţia (sau uneori de non-reacţia) provocată în partenerul de dialog. Îşi face, eventual, o cruce mare şi mulţumeşte că a scăpat.
Singurătatea distruge. Mai bine spus, lipsa de raţiune în demersul de a-şi “manageria” (ca să folosesc încă un barbarism) singurătăţile — aceasta distruge. Oferă şi dependenţă. Formează iluzii, bătăi de inimă ce ţi se par mereu mai… “altfel” tocmai pentru că îţi oferă impresia (!) că de mâine totul se va schimba. Că vei putea zâmbi fără să forţezi colţurile buzelor să ajungă până la urechi. Că vei fi natural. În fapt, singurătatea alungă prietenii… şi mai mult. Cu cât te încăpăţânezi să fii/devii mai puţin singur, cu atât îţi dai seama că cea mai de nesuportat singurătate este tocmai aceea pe care o simţi când eşti înconjurat de o mulţime de oameni.
“Singurătatea ucide. Sau… e boală curată. Iar uneori doar o povară”, spun unii înţelepţi… “Fugi cât poţi de ea!” Da, am comis şi greşeala asta. Tot sperând s-o alung, îmi dau seama ce impact devastator a avut tocmai această încercare de ‘a scăpa’ de ea. Şi cum fuga de ea mi-a oferit întâi dependenţă de o iluzie, apoi speranţă, îndoieli, întrebări şi iarăşi iluzii… ajungând în final să-mi mitralieze până la sânge încrederea în tot ceea ce conţine miez adevărat. Îmi doresc azi să nu mai am tendinţa de a fugi de ea… Oricum mă însoţeşte. Este cu mine permanent. Singurătatea e una. Însingurarea, însă, este mult mai rea. Dar nu m-ar mira să constat că, tocmai în singurătate, îmi voi putea găsi, treptat, vindecarea de însingurare.
Esti liber,adica esti singur.Constiinta libertatii este o constiinta absoluta a singuratatii.Nu esti legat de nimic prin nici o legatura, dar esti responsabil.Doar in aceasta stare, originalitatea noastra, exprimata prin acte si fapte se descopera ca libertate interioara.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu